Curtea Constituțională a publicat motivarea deciziei prin care îi cere lui Iohannis să semneze decretul de demitere a lui Kovesi: Preşedintele nu are o putere discreţionară cu privire la propunerea de revocare înaintată de ministrul justiţiei

Curtea Constituțională a publicat miercuri motivarea deciziei prin care a stabilit că președintele Klaus Iohannis „urmează” să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Laura Codruţa Kövesi, argumentând că în condițiile în care șeful statului nu a avut „nici o obiecţie cu privire la regularitatea” procedurii iniţiate de ministrul justiţiei „ar fi trebuit să emită decretul de revocare”.

Citește aici motivarea CCR

Judecătorii constituționali invocă articolul art.132 alin.(1) din Constituţie, care prevede că „procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”.

Acest articol „este un text cu caracter special, care stabileşte o putere de decizie a ministrului justiţiei asupra activităţii desfăşurate de procurori”, spun judecătorii.

„El nu indică, în mod expres, că numirea în funcţii de conducere se realizează de ministrul justiţiei, ci faptul că în această procedură ministrul are un rol central [a se vedea Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018]. Astfel, în ceea ce priveşte numirea, Curtea constată că ministrul justiţiei are o marjă largă de apreciere, marjă a cărei exercitare poate fi limitată prin stabilirea unor condiţii legale pe care procurorul trebuie să le întrunească pentru a fi eligibil să fie numit în funcţia de conducere. În schimb, marja de apreciere a ministrului justiţiei nu poate fi anihilată/ denaturată prin atribuirea unor competenţe în sarcina altor autorităţi publice care să afecteze echilibrul şi să se reconfigureze, în mod implicit, competenţele constituţionale ale acestora”, se arată în motivarea CCR.

Aceștia spun însă că articolul 94 lit.c) din Constituţie (președintele „numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute de lege”) este „un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Preşedintele României numeşte în funcţii publice, în condiţiile legii”.

„Cu privire la acest text, Curtea a statuat că „Preşedintele României nu îşi asumă vreo răspundere politică, ci doar juridică în sensul legalităţii desfăşurării procedurii care se finalizează cu decretul de numire” şi că „nu se pune problema vreunei răspunderi politice, ci doar cea vizând legalitatea desfăşurării procedurii de numire în funcţie”, se precizează în motivare.

Judecătorii invocă sintagma că numirea în funcţii publice se realizează „în condiţiile prevăzute de lege” [a se vedea Decizia nr.285 din 21 mai 2014, par.68 şi 69].

Ori, daca „ministrul justiţiei îşi întemeiază autoritatea asupra procurorilor pe dispoziţiile art.132 alin.(1) din Constituţie”, președintele „îşi întemeiază competenţa de a revoca procurorul din funcţia de conducere pe art.94 lit.c) din Constituţie, care, deşi reglementează expres numai numirea în funcţii publice, se referă în mod firesc şi la revocarea din respectivele funcţii publice, cu excepţia cazului în care Constituţia prevede, în mod expres, o altă procedură”.

„Curtea mai observă, contrar susținerilor Preşedintelui României, potrivit cărora cele două autorităţi publice de rang constituţional aflate în divergenţă ar exercita doar competenţe legale, nu şi constituţionale exprese [pag.7 şi 8 din punctul de vedere al Președintelui României comunicat Curţii Constituţionale], că nicio competenţă legală nu poate exista, din punct de vedere normativ, fără un reazem constituţional general sau special; în caz contrar, dispoziţia legală respectivă ar fi lipsită de suport constituţional”, argumentează aceștia.

Iar în această situație „este opţiunea exclusivă a legiuitorului de a stabili expresia normativă concretă a acestui text constituţional, întrucât acesta din urmă nu impune ca, în mod obligatoriu, actul de numire/ revocare/eliberare în/din orice funcţie publică să fie emis de Preşedintele României”. „(…) cu excepţia condiţionărilor constituţionale exprese, legiuitorul ordinar/ organic are competenţa exclusivă de a stabili categoriile de funcţii publice şi/ sau nivelul funcţiilor publice [de execuţie/ conducere] cu privire la care actul de numire/revocare/ eliberare din funcţie aparţine Preşedintelui României, caz în care acesta atestă, în temeiul art.94 lit.c) din Constituţie, legalitatea desfăşurării procedurii de numire/ revocare/ eliberare din funcţie”, spun judecătorii constituționali.

Cei 6 judecători care au semnat motivarea subliniază că, în condițiile în care textul constituţional al art.132 alin.(1) „este unul cu caracter special, care stabileşte competenţa ministrului justiţiei în privinţa activităţii procurorilor, astfel încât, în măsura în care legiuitorul organic a optat ca actul de numire în funcţie să fie emis de Preşedinte, în temeiul prevederilor art.94 lit.c) din Constituţie, acestuia din urmă nu i se poate recunoaşte o putere discreţionară, ci o putere de verificare a regularităţii procedurii”.

„Prin urmare, chiar dacă în şedinţa publică a Curţii Constituţionale din 10 mai 2018 s-a susţinut că autorităţile publice care au o legitimitate politică mai largă dispun şi de o competenţă discreţionară mai mare, în schimb, autorităţile publice care au o legitimitate politică mai mică, cele tehnice sau cele rezultate dintr-un act de numire dispun de o competenţă discreţionară mai limitată, Curtea constată că o atare susţinere nu poate fi acceptată”, continua motivarea, care exemplifică prin faptul că, dacă președintele are o putere discreţionară conferită de art.94 lit.a), b) şi d) din Constituţie (conferă decoraţii şi titluri de onoare, acordă gradele de mareşal, de general şi de amiral și grațierea individuală), litera c) „stabileşte că numirile în funcţii publice se realizează „în condiţiile legii”, ceea ce înseamnă, în opinia judecătorilor CCR, că „Preşedintele României verifică doar regularitatea procedurii, neavând, aşadar, în temeiul acestui text constituţional, nici o putere discreţionară”.

„De aceea, atribuţia Preşedintelui României, în cazul revocării / eliberării din funcţie dispuse în temeiul art.94 lit.c) din Constituţie, se subsumează numai unor condiţii de regularitate strict stabilite de lege, şi nu unei puteri discreţionare proprii de apreciere”, se subliniază în text.

În ceea ce privește propunerile de numire în funcţiile de conducere, „Curtea constată că ministrul justiţiei deţine o largă marjă de apreciere, din moment ce limitările impuse de lege, sub forma condiţiilor necesare a fi întrunite, în mod obiectiv, de către procuror pentru a fi numit în funcţia de conducere, sunt minime„ iar în aceste condiții, „ca o contrapondere, Preşedintele României îi poate opune un drept de veto limitat în ideea unei conlucrări şi consultări permanente în cadrul executivului bicefal, întemeiată pe dispoziţiile art.1 alin.(5) şi art.80 alin.(2) teza doua din Constituţie, potrivit căruia „Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”.

„În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”, neputând, însă, bloca acea procedură de numire. Aceasta reflectă existenţa unei competenţe discreţionare minime a Preşedintelui României în cadrul acestei proceduri, tocmai pentru a se respecta rolul preeminent al ministrului justiţiei asupra activităţii procurorilor. În schimb, dacă refuzul de numire al Preşedintelui României se întemeiază pe aspecte de legalitate, în condiţiile art.94 lit.c) din Constituţie, procedura de numire încetează, ea trebuind a fi reluată”, se arată în motivare.

Iar „aceeași paradigmă constituţională se aplică şi în privinţa procedurii de revocare, în sensul că tot ministrul justiţiei are un rol central şi în cadrul acestei proceduri”, cred judecătorii CCR.

Însă, „dacă în cazul numirii în funcţia de conducere ministrul justiţiei deţine o marjă largă de apreciere, iar Preşedintele României una limitată, în cazul revocării, ministrul justiţiei are o marjă de apreciere minimă, din moment ce limitările impuse de lege sunt extrem de stricte, şi, în aceste condiţii, Preşedintele României îi poate opune numai dreptul său de a verifica legalitatea propunerii, putând-o refuza doar în cazul în care propunerea nu respectă condiţiile legii, caz în care procedura încetează”.

„(…) având în vedere că întreaga procedură se desfăşoară în condiţiile în care competenţa discreţionară/ marja de apreciere a ministrului justiţiei – ministru care joacă un rol central în cadrul procedurii – este minimă, competenţa discreţionară / marja de apreciere a Preşedintelui nu poate fi recunoscută în niciun fel. Prin urmare, Preşedintele României are doar o competenţă legată în cadrul acestei proceduri, limitată la verificarea

condiţiilor de legalitate a procedurii”, spun judecătorii.

Prin urmare, Curtea constată că sintagma „revocarea […] se face”, din cuprinsul art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, are un înţeles clar, univoc şi imperativ, şi nu acordă Preşedintelui României opţiunea de a revoca, ceea ce indică faptul că Preşedintele României nu are o putere discreţionară cu privire la propunerea de revocare înaintată de ministrul justiţiei”.

Judecătorii CCR mai invocă și faptul că „solemnitatea actului, dezbaterea publică şi transparenţa actului de revocare au impus o atare soluţie legislativă perfect constituţională”.

„De aceea, competenţa sa este de control al legalităţii măsurii, şi anume a propunerii de revocare, neputând invoca aspecte de oportunitate sau să realizeze el însuşi o evaluare a activităţii procurorului-şef/ general, astfel cum s-a întâmplat în cazul de speţă”, potrivit sursei citate, care concluzinează că, „prin urmare, competenţa decizională a Preşedintelui României se limitează la condiţiile de legalitate a propunerii de revocare înaintate”.

Judecătorii i-au negat președintelui invocarea tezei din art.77 din Constituţie în sensul că șeful statului ar putea refuza o singură dată propunerea de revocare, „acest principiu general recunoscut şi aplicat extensiv de Curtea Constituţională prin Decizia nr.98 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140 din 22 februarie 2008, putând viza numai situaţia numirilor în funcţie”.

În schimb, judecătorii CCR vorbesc despre „colaborarea loială între autorităţi”, „un dialog permanent între acestea, Preşedintelui fiindu-i permis să iniţieze discuţii, să încerce să îl convingă pe ministrul justiţiei să îşi retragă propunerea de revocare, să renunțe la anumite motive de revocare, menţinându-le pe celelalte, dar nu îi este permis să o infirme decât strict pe motive de legalitate”.

Curtea notează că, în răspunsul său la această cauză, preşedintele a considerat că argumentele ministrului justiţiei „nu sunt de natură să creeze convingerea cu privire la oportunitatea măsurii propuse”, ceea ce înseamnă că acesta a realizat o analiză a argumentelor ministrului justiţiei şi, printr-un act decizional propriu, a determinat soluţia pe care a considerat-o mai adecvată”.

”Or, o competenţă de verificare a legalităţii propunerii de revocare nu echivalează cu şi nu are drept scop analizarea evaluării realizate de ministrul justiţiei în considerarea art.51 alin.(2) lit.b) din Legea nr.303/2004, astfel cum a procedat Preşedintele României”, cred aceștia.

„Or, Curtea constată că Preşedintele României a realizat în cazul dat o „evaluare a evaluării” ministrului justiţiei, cu alte cuvinte a temeiniciei motivelor cuprinse în propunerea de revocare, plasându-se deasupra autorităţii ministrului justiţiei, ceea ce încalcă art.132 alin.(2) din Constituţie”, se arată în motivare.

În ceea ce privește avizul negativ al Consiliului Superior al Magistraturii – Secţia pentru procurori, președintele îl poate „valorifica, tot cu valoare consultativă, numai pe aspecte de legalitate a procedurii”.

Practic, actul (președinției) „trebuie să consfinţească regularitatea sau lipsa de regularitate a procedurii, şi nu oportunitatea sau lipsa de oportunitate a acesteia”.

În decizie, Klaus Iohannis este acuzat că „a dat mai multă consistenţă argumentelor de oportunitate, rezultate din percepţia proprie, şi valorizate ca fiind mai adecvate situaţiei date, sens în care a realizat o comparaţie între cele constatate, pe de o parte, de instituţiile interne abilitate legal şi de cele de la nivel european sau internaţional, iar, pe de altă parte, de ministrul justiţiei”.

„Astfel, Preşedintele României, în mod deschis, şi-a arogat o putere discreţionară proprie, inexistentă potrivit Constituţiei, care a anihilat, pe cale de consecinţă, competenţa discreţionară minimală a ministrului justiţiei, ceea ce reprezintă eo ipso o încălcare a prevederilor art.132 alin.(1) din Constituţie„, consideră judecătorii CCR.

„Prin urmare, analizând textele constituţionale şi legale subsumate acestora, Curtea constată că procedura de revocare iniţiată de ministrul justiţiei, în condiţiile în care Preşedintele României nu a avut nici o obiecţie cu privire la regularitatea acesteia, îndeplineşte criteriile de legalitate, astfel încât Preşedintele României ar fi trebuit să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie”, se arată în motivare.

„În consecinţă, din analiza adresei Preşedintelui României prin care a refuzat să dea curs propunerii de revocare din funcţia de procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a doamnei Laura Codruţa Kövesi, Curtea reţine că Preşedintele României a constatat regularitatea şi legalitatea procedurii de revocare, singurele obiecţii ale acestuia vizând oportunitatea măsurii. În acest context, Curtea constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între ministrul justiţiei şi Preşedintele României, generat de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

Raportat la cauza de faţă, Curtea constată că, din adresa Preşedintelui României prin care a refuzat să dea curs propunerii de revocare din funcţia de procuror-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie a doamnei Laura Codruţa Kövesi, rezultă, în mod indubitabil, îndeplinirea condiţiilor referitoare la regularitatea şi legalitatea procedurii, sens în care este şi aprecierea Curţii Constituţionale.

Prin urmare, Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi”, argumentează judecătorii.

Curtea reiterează faptul că autoritatea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta [a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr.1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr.392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.504 din 30 iunie 2017, par.52].

De asemenea, potrivit art.147 alin.(4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României şi, de la data publicării, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

”Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art.146 lit.e) din Constituţie, precum şi prevederile art.11 alin.(1) lit.A.e), ale art.34 şi 35 din Legea nr.47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1. Constată existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Ministrul justiţiei şi Preşedintele României, generat de refuzul Preşedintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

2. Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, doamna Laura Codruţa Kövesi.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, prim-ministrului şi ministrului justiţiei şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din 30 mai 2018″, se arată în încheierea motivării.